Făcea desene stilizate, aproape abstracte, îi plăcea să se joace modelând diverse litere ornamentale, îl fascina Sarasate și i se plângea Veronicăi Micle, într-o scrisoare din aprilie 1882: „Tu nu știi dormi cum știu eu câte douăzeci de ceasuri în șir”. Eminescu a fost, fără îndoială, un personaj ciudat, care trezea în cunoscuții săi reacțiile cele mai contradictorii, de la respect și fascinație, invidie și iritare, până la cel mai înverșunat dispreț, un om care n-a fost niciodată nici dornic, nici capabil să facă vreun compromis, un „handicapat” din punct de vedere social, un spirit liber pe care propria libertate l-a încătușat toată viața.

Dar geniul român nu era nici un libertin înrăit ca Baudelaire, nici un revolu­ționar ca Rousseau. De fapt, dacă ar fi să-l asemăn cu cineva din literatura universală, l-aș compara numai cu monumentalul personaj al lui Dostoievski, prințul Mîșkin, un Mîșkin chinuit de pasiuni la fel de înflăcărate ca ale lui Rogojin. Viața lui se poate citi ca o poveste de dragoste, un roman de suspans, o scriere politică, o legendă patriotică sau o lecție de istorie. Nu am să fac aici un rezumat biografic, ar fi prea multe de spus, vreau numai să subliniez anumite aspecte mai obscure, cum ar fi că se trăgea, pe linie paternă, din Banat și Blaj (bunicul său este primul care vine în Bucovina), că s-a născut, mai mult ca sigur, la 20 decembrie 1849 (conform atât declarațiilor sale, cât și ale tatălui și uneia dintre surori), că a refuzat distincția Bene merenti, oferită de Carol I la insistențele reginei Carmen Sylva. A fost copist, sufleur, jurnalist, diplomat, bibliotecar, profesor, revizor școlar, traducător, cronicar de teatru. Dar ce nu a fost Eminescu?

Să devii poet național, publicând un singur volum de poeme în tot timpul vieții, scriind poezie, cum s-ar zice, „printre picături” (când mintea sa era, în același timp, împărțită între o mie de ocupații), presupune că ai ajuns în acel volum la o esență pură a sensibilității neamului tău, dincolo de care nu se mai poate spune nimic. Presupune existența unui „secret”. Eminescu este în literatura limbii române ceea ce este cuvântul „dor” în vocabularul ei. Cel mai romantic dintre realiști și cel mai realist dintre romantici, el a „distilat” acest dor specific românesc, a cărui traiectorie completă a zugrăvit-o de la Luceafărul clasic, romantic, cu caracter de basm, până la poemul postmodernist (da, cred că trebuie numit astfel) care este Odă (în metru antic). În opera sa se poate urmări întreaga istorie a literaturii române, de la doinele și baladele ei populare, până la cele mai culte poeme moderne – poetul s-a inspirat din primele și le-a anticipat, aproape profetic, pe cele din urmă, devenind el însuși piatra de temelie pe care aveau să-și construiască cele mai somptuoase palate toți poeții români, de la el încoace.

De altfel, această manifestare poetică nu a fost decât un surplus de sensibilitate, de geniu, unul dintre nenumăratele valuri creative pe care le-ar mai fi revărsat asupra țărmului românesc, dacă ar fi avut timp. Dar cum toată lumea „trăgea” de el, cum tot timpul era ceva de rezolvat, așa cum mărturisește el însuși în corespondență, poetul ajunsese să trăiască într-o stare de frustrare permanentă, contemporanii săi nefiind poate vinovați de moartea sa (cum susțin multe teorii astăzi), dar fiind, în mod categoric și de neiertat, vinovați de a-i fi cheltuit inutil timpul. Nu degeaba s-a inventat noțiu­nea „turnului de fildeș” – orice mare artist ar trebui să beneficieze, la propriu, de un astfel de turn în care să se poată închide ori de câte ori vrea, pentru propășirea operei sale.

Tot din anul 1882 datează o altă scrisoare în care Eminescu mărtu­ri­sește: Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic. Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu știu. Ce ar mai fi scris Eminescu, dacă ar fi avut timp, va rămâne pentru totdeauna un mister absolut și poate că generațiile de scriitori care s-au perindat în peisajul românesc, de la moartea lui până în prezent, nu au făcut prin operele lor decât ca, inconștient, să încerce să completeze această uriașă lipsă. Pentru că, dacă stăm să ne gândim bine, tocmai lipsa aceasta – tăcerea, pe care ne-a lăsat-o Eminescu, este o moștenire cu mult mai măreață decât tot ceea ce ne-a dat în scris.

Această idee corespunde cu credința străveche pe care popoarele (printre care și al nostru) o aveau despre literatură – literatura nu ca un bun individual, o pană țanțoșă la pălăria scriitorului, menită să-i aducă glorie, ci ca o comoară națională, un alt tezaur, imposibil de furat, de aceea, marea literatură a popoarelor are autori nu doar anonimi, ci și colectivi, căci ea este o literatură lipsită de orice egoism, o artă exclusiv făcută de amorul artei, pentru pura fru­musețe și bucurie pe care le-o furniza oamenilor. Căci, până la urmă, cine iubește din tot sufletul un text nu l-a și scris, de fapt, chiar dacă nu el este autorul? Întrebat care e cel mai frumos poem pe care l-a scris vreodată, Nichita Stănescu răspunde: „Odă (în metru antic)”.

Dar a cunoaște numele autorilor și a le acorda respectul cuvenit nu trebuie să distrugă unitatea pe care o au între ele operele scriitorilor din tezaurul cultural al unui neam, așa cum se încearcă astăzi, ci trebuie să fie numai un „instrument” pentru exprimarea recunoștinței față de valori, un instrument pe care renașterile culturale de pretutindeni l-au impus tocmai în acest sens.

(Articol de Maria Anastasiu)