Ziua de 24 ianuarie reprezintă un important reper istoric în istoria românilor. Aceasta marchează atât Mica Unire, cât și înființarea, la București, a primului Parlament unic al României, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Tot în aceeași zi, în anul 1918, Republica Democratică Moldovenească și-a proclamat independența.

1849: S-a născut Badea Cârţan

Gheorghe Cârţan (Badea Cârţan) s-a născut la 24 ianuarie 1849, la Cârţişoara, jud. Sibiu, conform http://enciclopediaromaniei.ro/. Şi-a petrecut anii tinereţii la Cârţişoara, lângă Sibiu. A rămas de timpuriu fără tată şi a deprins cititul la 16 ani, folosind drept abecedar Evanghelia pe care o primise de la preotul satului. La 45 de ani a ajuns la Viena.

Aici a văzut lucrarea lui Gheorghe Şincai „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri”, iar lectura acestei cărţi i-a însufleţit dorinţa de a confirma adevărul istoric prin probe concrete, scrie Adevărul.ro.

În ianuarie 1895 badea Cârţan a plecat la Bucureşti, spunând că vrea să vadă statuia lui Mihai Viteazul, pe care îl aprecia ca fi ind un mare erou al românilor. A ajuns la Bucureşti în aceeaşi lună, după ce a străbătut întreaga distanţă pe jos.

„A admirat statuia voievodului român şi neavând unde să doarmă, pentru că nu avea sufi cienţi bani pentru a trage la vreun han, s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban. Dimineaţa, ridicându-se din zăpadă, a fost văzut de un făgărăşean, Ion Grama, care s-a întâmplat să fi e om de serviciu la Liga Culturală. Prin intermediul acestuia a fost prezentat profesorului V. A. Urechia, preşedintele Ligii şi pe profesorul Grigore Tocilescu. Cât timp a stat în Bucureşti, badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română (…) Isprava de a fi dormit iarna în zăpadă l-a făcut cunoscut în toată ţara” (http://enciclopediaromaniei.ro/).

Profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii Culturale a tuturor Românilor, i-a recomandat să citească Titus Livius. După aceste lecturi, badea Cârţan a vrut să vadă Roma şi mormântul lui Traian. Şi-a dus visul la îndeplinire, după o călătorie de 4.000 de kilometri, pe jos, până la Roma, pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român.

„Traseul spre Roma l-a urmat prin Timişoara, Szeged, iar la 17 ianuarie a ajuns la Budapesta. La 1 februarie 1896 a ajuns la Viena. De aici a plecat spre Salzburg, apoi spre Innsbruck, de unde a trecut Alpii ajungând la Genova. După patruzeci şi trei de zile, rupând patru perechi de opinci, a ajuns la Roma” (http://enciclopediaromaniei.ro/).

A depus la baza Columnei pâine, sare şi o brazdă de pământ din Transilvania. Prin călătoriile sale spre Roma, dar şi prin cele de peste munţi, purtând în desagi cărţi româneşti, badea Cârţan a fost asociat deseori imaginii „pelerinului românismului”. A murit la 7 august 1911 şi a fost înmormântat la Sinaia.

1859: Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Român reprezintă un moment crucial în istoria României, marcând un pas important în procesul de formare a statului român modern, mai relatează Adevărul.ro.

La începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române (Țara Românească și Moldova) se aflau sub influența marilor puteri europene, care și-au manifestat interesul pentru această regiune strategică. Situația internă era complicată, cu domnitori numiți adesea de puterile străine și cu o societate care aspira la reforme și independență.

La 5 ianuarie 1859, domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei, a abdicat, deschizând astfel calea pentru alegerea unui nou domnitor. Adunarea Electivă a Ţării Româneşti l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, la 24 ianuarie (după calendarul iulian, în uz la acea vreme).

Alegerea lui Cuza a fost un act de susținere a ideii unirii celor două Principate sub același domnitor. Cuza era văzut ca un adept al reformelor și al modernizării, și beneficiind de sprijinul adepților unirii, a fost ales și în Moldova, la 5 februarie (după calendarul iulian).

Unirea Principatelor Române nu a fost încă un proces complet, deoarece puterile străine și Porțile Otomane (sub a căror suzeranitate se aflau Principatele) trebuiau să-și dea acordul. Cu toate acestea, Unirea de la 1859 a creat un precedent și a fost un prim pas crucial.

După unirea celor două Principate sub același domnitor, s-au desfășurat negocieri diplomatice intense pentru recunoașterea oficială a acestui fapt. Prin Tratatul de la Paris din 1858, semnat de Marea Britanie, Franța, Austria, Prusia, Rusia și Imperiul Otoman, Unirea a fost recunoscută și garantată, deși formalitatea finală a avut loc în 1862.

Această unire nu a fost lipsită de contestări și rezistență, atât din partea forțelor conservatoare din cele două Principate, cât și din partea marilor puteri. Cu toate acestea, Cuza a reușit să impună reforme importante, contribuind la modernizarea administrației, justiției și a sistemului de învățământ.

Astăzi, 165 de ani mai târziu, Unirea Principatelor Române este sărbătorită ca un moment definitoriu în istoria națională. Este un prilej de a rememora lupta pentru independență și de a reflecta asupra progresului făcut în calea construirii unui stat unitar și modern.

1862: Deschiderea, la Bucureşti, a primului Parlament unic al României

După Unirea Principatelor Române în 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a continuat eforturile pentru consolidarea noului stat. Cuza a jucat un rol esențial în procesul de formare a unei entități naționale unite și a căutat să îndeplinească aspirațiile de independență și modernizare.

La 5 februarie 1862, domnitorul Cuza a proclamat solemn, în fața Adunărilor Moldovei și Munteniei, unirea definitivă a celor două Principate. Acest moment a fost o confirmare oficială a apropierii definitive între cele două teritorii și a punerii bazelor pentru formarea statului unitar.

În același timp, domnitorul a decis ca orașul București să devină capitala țării. Această alegere a avut o semnificație deosebită, conferind Bucureștiului un rol central în administrația și guvernarea noului stat.

Într-un efort de a institui o guvernare centralizată și reprezentativă, Cuza a convocat primul Parlament unic al României. Acest moment marcant a avut loc la 24 ianuarie 1862 (după calendarul iulian), când reprezentanții aleși din cele două Principate au fost aduși împreună pentru a contribui la formarea legislației și a instituțiilor statului.

Legislația adoptată a contribuit la unificarea administrativă și juridică, iar reprezentanții aleși au contribuit la formarea primei clase politice românești.