Într-o campanie electorală care a început cu promisiuni îndrăznețe și retorică populistă, turul al doilea al alegerilor prezidențiale a ajuns, paradoxal, să arate ca o competiție în care cei doi candidați rămași mai degrabă dau înapoi decât avansează. În loc de o dezbatere de idei, electoratul asistă la o scenă ciudată în care George Simion și Nicușor Dan par că abia acum realizează ce înseamnă cu adevărat să vrei să conduci o țară – și, mai ales, ce presupune asta, dacă vrei să o faci cu responsabilitate.

George Simion, liderul AUR, a mizat masiv pe un mesaj anti-sistem, dublat de propuneri spectaculoase, precum oferirea de apartamente tinerilor la prețul de 35.000 de euro, cu rate fără dobândă. Promisiunea a fost prezentată în solemnitatea unui „contract politic” cu alegătorii, însoțită de angajamentul că își va da demisia în șase luni dacă nu o respectă. Însă, la scurt timp, proiectul s-a prăbușit sub propria greutate: Simion a recunoscut că personal nu ar cumpăra un astfel de apartament și a pasat responsabilitatea pe umerii dezvoltatorilor imobiliari, care ar trebui să accepte profituri minime pentru ca planul să funcționeze. Mai târziu, a minimalizat totul ca fiind „doar marketing politic”.

În aceeași notă, promisiunea de concediere a 500.000 de bugetari – lansată fără niciun plan clar de implementare – a stârnit un val de reacții negative din partea sindicatelor, a specialiștilor în economie și a administrației publice. Imaginea unui om decis să „taie în carne vie” s-a estompat rapid, lăsând loc unui politician care pare să bată în retragere sub presiunea propriilor afirmații. Ferocitatea retoricii s-a dovedit lipsită de fundament.

De cealaltă parte, Nicușor Dan – susținut de o platformă vag articulată și fără sprijin politic solid – a devenit rapid ținta ironiilor și a criticilor, după ce o serie de declarații publice au trădat o înțelegere superficială a atribuțiilor președintelui. Gafele din discurs, lipsa de claritate în program și improvizațiile constante trădează nu doar o pregătire precară, ci și o senzație de derută. Mesajele sale, adesea incoerente, lasă impresia unui candidat care nu stăpânește rolul pe care și l-a asumat și care pare din ce în ce mai împovărat de propriul avânt electoral.

Pe măsură ce campania se apropie de final, devine tot mai vizibilă o trăsătură comună între cei doi candidați: o ezitare profundă, un recul psihologic care sugerează că ambii au ajuns mai departe decât se așteptau. Iar acum, în fața posibilității reale de a câștiga, par mai degrabă speriați decât motivați. În locul unei confruntări convingătoare pentru cea mai înaltă funcție în stat, avem o cursă de evitare – o campanie în care niciunul nu mai pare că își dorește cu adevărat să câștige. Sau, dacă își doresc, nu sunt pregătiți să exercite cu responsabilitate funcția.

Această atmosferă de ambiguitate și retragere strategică alimentează o criză mai adâncă: pierderea încrederii publicului în instituția președinției. Alegătorii se simt prinși între două opțiuni la fel de neconvingătoare: un candidat care recunoaște că a mințit „de marketing”, și altul care nu pare să știe pentru ce funcție candidează. În acest context, votul devine nu o alegere pentru o viziune sau un proiect de țară, ci o opțiune negativă – „răul mai mic” într-o atmosferă de frustrare, scepticism și cinism.

Mai grav, această stare de fapt riscă să afecteze profund percepția asupra democrației în România. Când candidații fug de funcția pentru care candidează, când promisiunile devin glume, iar ideile lipsesc cu desăvârșire, alegătorii nu mai pot avea încredere că votul lor contează pentru direcția reală a țării.

Turul al doilea al acestor alegeri nu mai este, astfel, o etapă decisivă într-un proces democratic matur, ci un epilog amar al unei campanii care a degenerat într-un experiment politic haotic. În loc să decidem cine va conduce România, ajungem să ne întrebăm ce a mai rămas de salvat – din această funcție și din integritatea procesului democratic.

(Vast Popescu)