Pe 24 iunie, ia românească își regăsește glasul în straie de sărbătoare. Peste granițe, peste timp, peste uitare, cămașa tradițională românească se întoarce în prim-plan, purtată cu mândrie de femei de toate vârstele, în sate și orașe, la muzeu, pe stradă, la birou sau în spațiul virtual.

Ziua Universală a Iei nu este doar o celebrare a unei piese vestimentare – este o reîntoarcere la rădăcini, o reafirmare a identității românești, o punte între generații.

Sărbătoarea nu întâmplător are loc de Sânziene, zi cu parfum de flori de câmp și sensuri adânci în imaginarul popular românesc. În vechime, fetele îmbrăcate în ii albe și simple colindau câmpurile, culegeau flori și împleteau cununi. Era un ritual al feminității, al speranței și al începuturilor.

Ia, așa cum o știm azi, este moștenirea unei lumi care vorbea prin simboluri cusute în fir de borangic, bumbac sau in. În sudul țării, se țesea din borangic fin, brodată delicat la gât și împodobită cu mărgele la mâneci. În Moldova, “spicul” brodat cu migală aducea cu el povești țesute în tăcerea serilor de iarnă. În esență, ia este croită simplu, dar îmbogățită cu înțelesuri – o hartă simbolică a locului, a vârstei, a statutului și chiar a sufletului celei care o purta.

Dincolo de frumusețea estetică, cămașa cu altiță – acea ie cu inserții bogat ornamentate în partea superioară a mânecilor – a fost recunoscută în 2022 ca parte a patrimoniului cultural imaterial UNESCO. O recunoaștere internațională a rafinamentului meșteșugului românesc, dar mai ales a continuității sale – căci ia s-a transmis, cu răbdare și migală, din mamă în fiică, din trecut în prezent.

Culorile și motivele iei nu erau alese la întâmplare. Ele spuneau povești. Femeile tinere purtau modele viu colorate, cu simboluri solare, florale sau geometrice. Femeile mature optau pentru culori temperate, mai sobre, dar încărcate de sensuri. Astfel, fiecare ie devenea un cod al purtătoarei, un portret cusut pe pânză albă.

Astăzi, Ziua Universală a Iei este marcată în peste 50 de țări și 300 de localități din întreaga lume. Muzee, ambasade, instituții culturale, dar și comunități de români din diaspora o celebrează prin expoziții, ateliere și parade ale portului popular. Este o manifestare care a depășit cu mult granițele unei sărbători etnografice. Este, mai curând, un gest de asumare a unei identități culturale vii, care se reinventează fără să-și piardă rădăcinile.

Și poate că tocmai aici stă farmecul iei: în felul în care reușește, printr-o simplitate aparentă, să lege oamenii de povești, de locuri, de tradiții. În fiecare fir cusut, o mărturie. În fiecare model, o amintire. În fiecare ie, o femeie care duce mai departe o moștenire.

(V. Popescu)