În capătul unui hol cu miros discret de pământ ud, se deschide o cameră cu vase rotunde, cuminți, îmblânzite de foc, gata de dus acasă. Pe dreapta se intră în hala mare: acolo unde se zgârie, se pictează și se însuflețește lutul. Vasele zac la uscat, unele deja cuprinse de culorile pământului, altele abia zvântate. Liniștea e deplină. Din când în când, doar cuptorul își mormăie adânc focul, ca un animal bătrân care încă știe să vegheze.

În acest univers liniștit și încordat deopotrivă, o mână de oameni lucrează atent, în mijlocul unei tăceri calde. Nu este un atelier oarecare. Este singurul din România care păstrează ceramică veche bizantină, tip Kuty – o tradiție vie, adusă din alte secole și salvată cu trudă în zarva orașului. Aici, într-o hală modestă, dar luminoasă, lutul crud așteaptă să fie trezit din amorțire de gesturi ancestrale, transmise din palmă în palmă.

Prelucrarea e un ritual al răbdării: frământat, curățat, ascultat. Apoi se nasc formele, prin modelarea argilei ca o traducere a gândului în materie. Zvântarea dă timp obiectului să respire și să-și capete echilibrul, înainte ca suprafața să fie îmbrăcată în angobă ca o mireasă. Urmează zgrafitarea, când mâna trasează linii de poveste și adâncește sensuri într-un alfabet strămoșesc. Arderea îi dă trup nou, iar culoarea și smălțuirea aduc strălucire. Flacăra devine ultimul meșter – neîndurător și just – fixând pentru totdeauna ce a fost idee, mâzgă și meșteșug.

Meșterul Eusebiu Iacinschi continuă să modeleze lutul cu aceeași credință ca părinții săi.

„Când m-am născut, părinții mei lucrau la centrul de olărit din Botoșani. Am crescut printre meșterii care învârteau roata. Copil fiind, îmi amintesc că era un cuptor mare de cărămidă, pe lemne, așa cum erau vremurile, iar focul trebuia întreținut. Cât mă jucam, tata mă mai trimitea după câte un lemn. Mama făcea modele și albea vasele. A terminat Școala de Arte Populare și știa că inspirație găsește în orice lucru mărunt. Și așa, părinții m-au învățat de toate. Așa se făcea ucenicia. Pe măsură ce am crescut, mi-am dorit să ajung un olar foarte bun, am prins îndemânarea și i-am ajutat. Astăzi am rămas cinci care ne ocupăm. Curând sunt 30 de ani de când practic meseria asta. Atelierul nu ne asigură pâinea în fiecare zi, mai ales iarna, dar ne aduce mândrie”, povestește Eusebiu.

Între pământ și cer

Sonia și Ioan Iacinschi nu mai sunt. Doamna Sonia, stâlpul care a ținut în picioare lumea de lut și foc, s-a stins în februarie. A fost o plecare grea – nu doar pentru familie, ci pentru însuși rostul acestui atelier, care și-a pierdut atunci axul în jurul căruia se învârtea o întreagă tradiție.

Poate tocmai de aceea, Eusebiu s-a întors, în ultimele luni, și mai mult către creație. Nu din datorie, ci dintr-un fel de chemare tăcută. Mâinile lui au căutat sens în lut, iar gândurile au început să se adune în forme noi. Așa s-a născut aprinca – o lampă de lut cu lumină caldă, strecurată prin goluri delicate, cu formă de clopot și floarea-soarelui înfiptă în decor, ca o reverență adusă luminii. O flacără mică, dar încă vie, în întunericul care se adună în jurul atelierului.

„Cea mai mare satisfacție o simt când reușesc să fac ceva cu totul deosebit. V-ați gândit vreodată la o aprincă de ceramică? Eu m-am gândit și am și făcut. Am creat câteva goluri suple pe vas ca să treacă o lumină mai intimă, am modelat o dulie pentru a putea fi montat becul, am și făcut proba. Aceea chiar a fost o provocare. Un picior și o bază de ceramică sunt mai ușor de făcut. Când am văzut rezultatul, mi-a crescut inima. Acum chiar pregătesc o comandă pentru un client căruia i-a plăcut ideea mea”, povestește cu mândrie meșterul.

Într-un colț al camerei de prezentare, printre străchini, păpuși și cănițe, se află o altă piesă rară – o farfurie puțin adâncă, cu o ilustrație desprinsă parcă dintr-un vis de copil. Inspirată din basmul „Punguța cu doi bani”, farfuria înfățișează un cocoș hotărât, cu pieptul scos, ținând pungulița roșie în cioc, în timp ce baba se pregătește să-i tragă o mamă de bătaie. Curios, femeia nu e încruntată ca în poveste; e veselă ca toate celelalte personaje cu care împarte raftul. De altfel, întreaga colecție de ceramică are un aer ludic, specific decorului naiv tradițional.

Tabloul e plin de vervă și umor țărănesc. Cromatica, restrânsă la galben, verde și brun, este spartă discret, dar cu îndrăzneală, de o pată de roșu intens – probabil singura piesă Kuty din atelier care conține această culoare.

Dar frumusețea creației este umbrită de hățișul supraviețuirii.

Poate ultima vară a lutului

„După atâția ani și atâta sudoare, este prima dată când mă gândesc că voi ajunge să-mi scot vasele în stradă. Spațiul în care ne desfășurăm activitatea trebuie eliberat. Dacă nu găsesc o locație liberă și potrivită activității, nu am altă soluție. Ar putea fi ultima vară a atelierului”, spune cu îngrijorare olarul.

Eusebiu vorbește fără patetism, dar cu o oboseală demnă, amestecată cu îndârjire.

„Înainte de Revoluție, undeva aproape de Cimitirul Eternitatea, s-a făcut clădire nouă special pentru atelier. Era proiect mai mare atunci pentru a mări producția. A venit Revoluția, nu a mai prezentat interes pentru investiții. Și atunci părinții s-au hotărât să nu renunțe și să-l preia în locație de gestiune, cu bune și cu rele, să-și asume răspunderea. Eu abia terminasem școala, eram cel mai mic. Dar ne-am unit cu toții și ne-am îndârjit să ducem mai departe moștenirea. Ne-am mutat în Cooperativa Artizanatului și după vreo 15 ani ne-am mutat aici. Deci au tot fost cumpene în soarta acestui atelier în 50 de ani”, mărturisește.


Acum, atelierul e din nou în cumpănă. Proprietarul nu mai prelungește contractul de închiriere. Halele de producție sunt deja luate. Ceramica și toate florile, păunii, fântânile și culorile ei cuminți riscă să rămână fără adăpost. Iar tradiția aceasta nu poate fi mutată într-un birou cu pereți de sticlă. Are nevoie de spațiu, de liniște și de rădăcini.

În mâinile lui Eusebiu, lutul se mai încăpățânează să prindă formă. Meșteșugul ceramicii Kuty se sprijină pe cinci oameni. Cinci într-o țară întreagă.

Când privești farfuria cu cocoșul, te cuprinde o melancolie ciudată: râzi cu ochii umezi. Așa e tot ce se lucrează aici – încrustat cu râs și suferință, în tonuri de pământ. Poate, într-o zi, aprinca va arde și pe masa ta, luminând o bucățică dintr-o moștenire care altfel se va stinge în tăcere, ca o ultimă flacără lăsată de meșteri într-un colț de hartă.

Dacă ești curios să descoperi povestea unui meșteșug pe cale de dispariție, găsești atelierul pe strada Miorița nr. 10, gard în gard cu Teatrul pentru Copii „Vasilache”.