Încălzirea locuințelor din România va deveni mai costisitoare odată cu introducerea unei taxe pe emisiile de carbon aplicată sectorului rezidențial. Măsura, parte a pachetului european „Fit for 55”, vizează consumatorii casnici care folosesc gaze naturale, lemne sau combustibili lichizi pentru încălzire, în special în apartamente și case individuale.

Pentru un apartament cu două camere, consumul mediu de gaze generează anual aproximativ 1,8 tone de CO₂ – ceea ce ar putea însemna un cost suplimentar de 700–800 de lei pe an. În cazul apartamentelor de trei camere, unde emisiile urcă spre 2,5 tone, costul ar putea depăși 1.000 de lei, iar pentru cele cu patru camere se estimează peste 1.300 de lei anual.

Proprietarii de case vor resimți impactul și mai acut: pentru o locuință cu un consum de 6 tone CO₂ pe an, factura ar putea crește cu circa 2.400 de lei – echivalentul a două-trei luni de întreținere într-un sezon rece.

Taxa face parte din noul sistem ETS2, care extinde principiul „poluatorul plătește” și asupra clădirilor și transporturilor. Dacă marile industrii plătesc deja pentru emisiile proprii, din 2027 și gospodăriile vor fi afectate indirect: furnizorii de gaze și carburanți vor achita costul emisiilor generate de clienți, iar aceste sume vor fi incluse în prețul final.

Autoritățile române susțin că tranziția va fi etapizată. În 2025 va avea loc pregătirea administrativă a sistemului, iar în 2026 vor începe primele plăți pentru taxa de carbon aplicată importurilor din industrii poluante (CBAM). Efectul asupra gospodăriilor va fi vizibil abia din 2027, când schema ETS2 va include toate locuințele conectate la surse de energie fosilă.

Impactul va fi diferit de la un caz la altul, iar gospodăriile cu venituri mici vor fi afectate disproporționat. În mediul rural, unde eficiența energetică este scăzută, iar alternativele la gaz sunt limitate, cheltuielile cu încălzirea ar putea deveni o povară greu de suportat. În lipsa unor compensații eficiente, riscul de sărăcie energetică ar putea crește semnificativ.

Guvernul promite sprijin, iar România ar urma să beneficieze de peste două miliarde de euro până în 2032 pentru susținerea gospodăriilor vulnerabile. Aceste fonduri ar putea fi direcționate către subvenții pentru facturi, ajutoare sociale sau investiții în eficiență energetică. Rămâne însă de văzut cât de eficient vor fi gestionate. Experiențele anterioare – precum „Casa Verde” sau „Valul Renovării” – au fost umbrite de birocrație, întârzieri și lipsa unei strategii unitare.

Pentru cei care vor să evite viitoarele costuri, soluțiile sunt deja cunoscute: izolație termică, pompe de căldură, panouri solare, înlocuirea centralelor vechi. Centralele pe gaz pot fi înlocuite prin branșarea la sistemele centralizate de încălzire în cogenerare sau prin pompe de căldură – sisteme eficiente care folosesc energia din aer, sol sau apă pentru încălzire, reducând emisiile. Alte opțiuni sunt sistemele hibride, care combină pompele de căldură cu centrale pe gaz pentru un echilibru între cost și eficiență, sau încălzirea electrică susținută de panouri solare.

De asemenea, în zonele rurale, centralele moderne pe peleți sau lemne pot reprezenta o alternativă mai puțin poluantă. Toate aceste soluții implică însă investiții importante, adesea inaccesibile fără sprijin public consistent.

Taxa pe carbon nu mai este o idee abstractă, ci o certitudine legislativă cu efecte concrete asupra costului vieții. Dacă politicile climatice nu vor fi dublate de măsuri sociale coerente, tranziția verde riscă să fie percepută nu ca o necesitate, ci ca o povară.

(Vast Popescu)