Am văzut un clip pe o rețea de socializare. Nimic special, nimic ieșit din comun. Un moment din viața cuiva – simplu, real, ușor stângaci, dar autentic. Genul de clip care, în mod normal, ar putea trece oarecum, neobservat. Și totuși …

A prins. Într-o oră – 100.000 de vizualizări. După șase ore – 300.000. La paisprezece ore ajunsese la 500.000. După o zi, aproape 800.000.

Woow! Din afară părea un succes răsunător. Unul dintre acele momente în care internetul „explodează”. Ai fi tentat să crezi că a stârnit râsul, admirația, emoția. Poate chiar un pic de reflecție. Dar nu. De fapt, clipul a declanșat altceva. Ceva mult mai tulburător.

Succesul n-a fost problema. Problema a apărut după.

Clipul a scos la suprafață „balaurii” din spatele tastaturilor și ecranelor – așa-zișii comentatori. La aproape 800.000 de vizualizări și 25.000 de like-uri, s-au adunat nu mai puțin de 19.000 de comentarii. Șocant nu era numărul lor, ci conținutul.

Nu era vorba despre un dialog. Nici măcar despre o dezbatere. Era un mozaic toxic de impulsuri nefiltrate, frustrări refulate și ură turnată la liber. Limbaj agresiv, greșeli gramaticale evidente, atacuri personale, acuzații absurde, teorii conspiraționiste halucinante. Se jignește fără reținere, se condamnă fără argumente, se linșează fără rușine.

Reacțiile păreau venite nu de la oameni curioși sau implicați, ci de la identități furioase, rătăcite în propriul haos. Iar când haosul devine colectiv, devine periculos.

Și atunci m-am întrebat, firesc: așa suntem noi, de fapt?

Ce fel de lume am ajuns să trăim, dacă o simplă postare scoate la iveală atâta ură latentă? Ce ne spune asta despre starea noastră colectivă? Cât de mult rău purtăm în noi, dacă primul impuls este să atacăm, nu să înțelegem?

Am realizat că, de cele mai multe ori, nu contează conținutul în sine. Contează faptul că este public. E suficient să apari, să fii vizibil, ca să devii țintă. Conținutul devine doar un pretext. O scuză pentru unii de a vărsa în online ceea ce nu pot rosti în viața reală.

Și atunci, unde vom ajunge în acest fel? Vom ajunge, dacă nu suntem atenți, într-o societate în care comunicarea devine violență. În care rețelele sociale nu mai sunt spații de întâlnire, ci câmpuri de luptă. În care vocea rațională e înecată de vacarmul urletelor. În care cine strigă mai tare pare să aibă mereu dreptate.

Dacă nu ne asumăm responsabilitatea propriilor cuvinte, chiar și când ne ascundem după un cont anonim, vom transforma spațiul virtual într-o mlaștină de frustrare și ură. Iar, mai grav, ne vom obișnui cu ea. Vom deveni indiferenți, apatici, tăcuți.


Dar încă avem de ales. Nu putem opri valul, dar putem decide cum îl întâmpinăm. Putem refuza să intrăm în jocul urii. Putem comenta cu decență. Sau, mai bine, putem învăța să tăcem când nu avem nimic de spus. Putem răspunde cu luciditate, nu cu furie.

Pentru că, altfel, ne vom teme nu de ceea ce se postează, ci de ceea ce suntem capabili să aruncăm în aerul digital.

Și, mai ales, de ceea ce iese la suprafață din noi toți, atunci când, fără să ne dăm seama, ecranele devin oglinzi.

(Vast Popescu)