Presa pare tot mai preocupată să rostogolească clișee în loc să le descompună. Etichetează cu ușurință, emite judecăți tranșante, transformă opinii personale în fapt jurnalistic. În loc să cultive gândirea critică, oferă certitudini comode și se mulțumește să devină ecoul prejudecăților colective.

Deriva mediatică este întreținută de subfinanțarea cronică, insuficiența formării profesionale, presiunea platformelor alternative și goana după relevanță obținută prin viteză, nu prin calitate. Uneori se publică nu pentru a informa, ci pentru a bifa o prezență zilnică, pentru a menține algoritmul treaz și a mai justifica un contract publicitar.

În Botoșani, proliferarea portalurilor de știri indică un apetit viu pentru realitate, dar și o coeziune precară între direcțiile editoriale. Diversificarea surselor oferă cititorilor o paletă mai largă de perspective. Internetul democratizează spațiul: putem exprima, greși, învăța, evolua. E libertatea necesară. Dar fragmentarea presei se traduce și într-o competiție alimentată de mize financiare modeste și orgolii personale uriașe. Când apariția unui nou ziar este întâmpinată cu suspiciune și iritare, cauza nu e preocuparea pentru etica profesională, ci teama de concurență pe o piață mică. Tristul adevăr este că succesul unei publicații nu vine din calitatea articolelor, ci din competența agentului de vânzări și din strategia de marketing online. Jurnalismul în sine nu produce bani.

Mitul presei independente și al jurnalistului obiectiv continuă să fie vehiculat, deși nu are acoperire reală. În lipsa unei finanțări directe din partea comunității, independența rămâne o iluzie. Iar obiectivitatea deplină nu poate fi atinsă într-un proces în care selecția subiectului, alegerea surselor și formularea titlului presupun poziționare. E mai onest să ne asumăm limitele decât să construim o falsă superioritate morală.

Presa online a devenit singurul domeniu în care excepțiile țin loc de reguli, iar improvizația e mai vizibilă decât standardul. Dacă ar fi să impun o normă, m-aș adresa știriștilor – cei care trăiesc din reacția imediată, din textul care expiră în 24 de ore. Deși aparent în poziția cea mai vulnerabilă, ei sunt cei care decid ce se discută, ce devine important, ce rămâne invizibil. Lor le revine uriașa responsabilitate a igienei intelectuale. Nu le cer profunzimi literare sau eseuri filosofice. Le cer doar luciditate, distanță critică și o minimă onestitate în construcția textelor.

Doar în ultima săptămână, am întâlnit numeroase titluri și texte care fac exact opusul. Și încep cu celebrul BMV. Marca e scoasă frecvent în evidență când e implicată într-un accident. Așa se fixează în imaginarul colectiv prejudecata că cei care preferă BMW sunt slab instruiți, imprudenți, amatori de spectacol. Contrar aparențelor, BMW nu este nici pe departe printre favoritele românilor. Marca s-a clasat abia pe locul 9 în topul vânzărilor auto din 2024, cu aproximativ 4.895 de înmatriculări, însemnând 4% dintre mașinile care circulă în România. Logica datelor arată că nu deținătorii de BMW sunt cei mai predispuși la accidente. Dar prejudecata se ancorează prin repetiția detaliului lipsit de valoare statistică sau juridică, dar cu potențial emoțional.

Generalizare se produce și când vine vorba despre vitezomani. Presa nu distinge între un șofer care depășește zilnic limita și un tată care își duce copilul în urgență. Ambii sunt încadrați în aceeași categorie de „teribiliști”, deși legea recunoaște diferența și permite, prin individualizarea sancțiunii, să evalueze circumstanțele, nu doar fapta. Presa nu are timp, nici interes pentru astfel de subtilități. Și publicul se obișnuiește cu o imagine standard. Toți cei înregistrați de radar circulând cu 120 km/h sunt catalogați ca vitezomani, eventual regi ai șoselelor.


Exemplele curg la răsfoirea celor mai accesate pagini de știri locale. O „tânără modernă, frumoasă, fumătoare”, care aruncă pe stradă folia pachetului de țigări, devine lesne exponentul unei generații needucate, depravate. Este o poveste servită cu voluptate, cu detalii inutile, dar picante, care fac subiectul irezistibil pentru comentatorii dezamăgiți de copiii erei digitale. Autorul combate comportamentul folosind oprobiul public și deschide larg poarta pentru ură.

Alte titluri, în registrul opus, devin banale acolo unde ar trebui să fie grave. „A băut până n-a mai putut” este o formulare care ascunde în spatele unei glume ieftine o suferință uriașă. Dependența, depresia, lipsa sprijinului social sunt ignorate. Cititorul râde, dă mai departe, uită. Și nimic nu se schimbă. Alte formulări, ca „posesor de vouchere sociale”, „beneficiar de ajutoare”, par inofensive, dar poartă o încărcătură subtilă de depreciere. Sunt expresii care extrag omul din context și îl așază într-o categorie suspectă. Nu mai e cetățean. E etichetă. Nu mai are o poveste. E statistică cu valențe morale.

Există autori care nu au proprietatea termenilor și diluează sensurile până când devin confuze sau contradictorii. Alții se complac în „beția de cuvinte” și abuzează de ornamentație, menită mai degrabă să impresioneze decât să informeze, crezând că erudiția înseamnă să scrii complicat, nu corect. Însă, dincolo de aceste sincope de stil sau de fond, cea mai periculoasă deviere rămâne tendința de a ridica propria opinie la rang de adevăr.

Presa nu are vocația de a stabili ierarhii morale. Nu este tribunal, nu e instanță etică și cu atât mai puțin autoritate asupra valorilor. Rolul său este să observe, să pună întrebări, să provoace dezbatere, nu să emită sentințe. Când igiena intelectuală dispare, jurnalismul devine o unealtă de polarizare și stigmatizare. Un redactor care caută să-și valideze propriile convingeri în textele de informare nu mai face presă. Face conținut.