În timp ce majoritatea locurilor își construiesc identitatea turistică prin monumente, ruine sau peisaje spectaculoase, județul Botoșani se remarcă prin oameni. Este mai degrabă o experiență profundă decât o destinație turistică în sens clasic. Scriitorul Vasile Ernu susține că adevărata valoare a acestui colț de țară nu vine din moșteniri de piatră, ci din întâlniri și relații – din oamenii care au fost și cei care sunt.

Vasile Ernu, autor cunoscut pentru reflecțiile sale asupra identității est-europene și a moștenirilor imperiale din spațiul românesc, revine după o lună petrecută în Darabani și în județul Botoșani cu o meditație inedită: o reevaluare a modului în care regiunile se definesc – nu prin ceea ce oferă la vedere, ci prin oamenii care le locuiesc. Spre deosebire de alte colțuri ale țării, unde se impune obsesiv întrebarea „ce e de văzut?”, în Botoșani răsună întrebarea: „pe cine trebuie să cunoști?”

Această inversare de valori turistice – de la obiect la subiect, de la piatră la chip – este, în viziunea lui Ernu, semnul distinctiv al Botoșaniului. Aici, oamenii nu sunt umbre ale zidurilor, ci repere în sine, deschise, vii, generoase. Întâlnirile se petrec fără protocol, porțile se deschid fără anunț, iar ospitalitatea nu este o formă de ceremonial, ci o constantă firească a vieții de zi cu zi.

„În județul Botoșani am avut o surpriză pe care am conștientizat-o mai târziu. Toți, unanim, încep cu o listă de oameni «pe care trebuie neapărat să-i cunosc». Obiectivele turistice sau de importanță locală sunt secundare. Adică oamenii sunt pe primul loc. E statistică pură ce zic chiar dacă subiectivă căci mă bazez doar pe experiența mea nu pe o masă critică”, notează scriitorul.

Această orientare spre uman se simte nu doar în atmosfera locului, ci și în reperele simbolice ale județului. Dacă Suceava întâmpină călătorul cu imaginea solemnă a mănăstirilor, iar alte regiuni își promovează castelele, bisericile fortificate sau peisajele dramatice, Botoșaniul se definește prin patru nume-emblemă: Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian. Deși muzeificate, aceste figuri culturale nu acoperă, ci prefațează spiritul locului.


„Aici nu dai de ziduri, ci de oameni. Aici oamenii sunt pe primul loc – zidurile sunt secundare. La noi sunt multe zone unde zidurile sunt prezentate dominant şi nu mai dai de oameni căci sunt ascunși după ele. […] Aici nu: gardurile, zidurile sunt în spatele oamenilor, nu oamenii în spatele zidurilor”, arată Vasile Ernu.

În esență, Botoșaniul devine, în lectura lui Ernu, un spațiu al întâlnirii, nu al contemplării. Un județ care nu oferă turiștilor un traseu al pietrei, ci o rețea de relații vii, de povești împărtășite și de uși care se deschid fără rezervare. Această formă de ospitalitate nu este folclorică, nu e turistică – este organică.

Autorul observă o economie a gesturilor umane care scapă logicii schimbului: necunoscuți care îl sună să-l invite la masă, oameni care renunță la programul lor pentru a-l duce să cunoască alți oameni. O astfel de generozitate spontană nu poate fi planificată, nici cumpărată – ea ține de un alt tip de civilizație, poate una pe cale de dispariție.

Într-o epocă a zidurilor și a atracțiilor codate în QR, Botoșaniul propune o întoarcere la firesc: omul, iar nu obiectivul, este centrul. Un tărâm unde identitatea nu se construiește în piatră, ci în relație.