Dan Lungu, născut la 15 septembrie 1969 în Botoșani, face parte din categoria rară de scriitori capabili să transforme memoria colectivă în literatură vie. Sociolog prin formație și prozator prin vocație, și-a clădit opera în jurul detaliului cotidian, al modului în care oamenii obișnuiți își poartă trecutul ca pe o valiză grea, plină de obiecte inutile și, totuși, imposibil de aruncat. „Sînt o babă comunistă!”, apărută în 2007 la Editura Polirom, este poate cel mai cunoscut exemplu al artei de a transforma amintirea într-un act de interpretare.

Emilia Apostoae, protagonista, este o femeie trecută de vârsta a doua, care își duce existența într-un prezent postcomunist marcat de dezorientare, alienare și o formă de marginalizare afectivă. Viața ei se desfășoară într-un apartament de bloc, într-o rutină domestică ce pare să o protejeze de tumultul lumii exterioare.

Declanșatorul introspecției este un telefon din partea fiicei sale, Alice, stabilită în Canada, care îi cere să nu voteze cu foștii comuniști. Intervenția provoacă o reacție profundă. Emilia începe să-și reevalueze trecutul, să rememoreze episoade din copilărie, tinerețe și viața de muncitoare în perioada ceaușistă. Amintirea nu este lineară, ci fragmentară, afectivă, marcată de detalii senzoriale și de o oralitate autentică. Emilia nu idealizează comunismul, dar nici nu îl condamnă în bloc. Pentru ea, acea epocă înseamnă apartenență, stabilitate, prietenie, o identitate muncitorească care îi conferea demnitate.

Dan Lungu construiește un personaj complex, lipsit de cinism și plin de ironie involuntară. Emilia este o supraviețuitoare. Ea nu înțelege pe deplin discursul democratic, dar înțelege foarte bine ce înseamnă să ai un rost, să fii respectat, să primești un apartament de la stat. Romanul capătă valențe de meditație asupra modului în care oamenii obișnuiți își negociază trecutul, într-o societate care le cere să-l renege fără nuanțe.

Într-o Românie postcomunistă încă obsedată de tranziție, discursul Emiliei devine simptomatic: nu evocă neapărat ideologia, cât rutina, siguranța aparentă, gesturile mici care construiesc iluzia stabilității. Comunismul este zugrăvit ca atmosferă domestică, cu miros de borcane în cămară și discuții în șoaptă.

O imagine ce se imprimă adânc în memoria cititorului este cea a cozii la pâine, descrisă de Emilia ca un ritual tacit al comunității. „Stăteam acolo, în lungul șir, și simțeam că ne înțelegem fără să ne spunem nimic”. O frază care pare să ferece în sine întreaga experiență comunistă, alcătuită din absențe și goluri, din priviri încărcate de înțelegere tacită, din prezențe care umpleau nevoia de a exista împreună. Este o scenă banală ridicată la rang de simbol pentru o lume în care relațiile dintre oameni au fost refugii în fața constrângerilor.

Stilistic, Dan Lungu se joacă cu oralitatea, cu ticurile de limbaj, cu fraza frântă ce reproduce gândul vorbit. Rezultatul este o autenticitate care nu vine din documentare rece, ci din empatia discretă a autorului pentru o categorie umană adesea caricaturizată în discursul public. Titlul, provocator și autoironic, este o declarație de identitate. „Babă comunistă” nu înseamnă adepta unui regim, ci o femeie care nu-și reneagă viața trăită sub acel regim.

Dincolo de succesul de librărie și de ecranizarea ce i-a urmat, Sînt o babă comunistă! este romanul care întreabă, cu voce joasă, ce înseamnă să-ți fie dor de un trecut imperfect și cât din acest dor ține, de fapt, de tine și nu de epoca pe care o invoci. În scriitura lui Dan Lungu, trecutul și prezentul nu se exclud, ci se privesc lung, ca doi foști prieteni care știu că nu se vor mai împăca niciodată, dar nici nu se pot uita cu totul.