Nu mulți știu că și târgul Botoșanilor a avut un ghetou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o epocă aflată sub zodia legislației antievreiești, a deportărilor și segregării, orașul a devenit parte din mecanismul național de marginalizare. Între 1940 și 1944, aici a funcționat o enclavă forțată: nu existau ziduri sau porți, dar comunitatea evreiască era încorsetată de ordine administrative, liste de muncă și semne distinctive. Botoșani a fost prins în aceeași spirală a excluderii care a marcat întreaga țară în timpul regimului Antonescu.

Comunitatea evreiască era de altfel veche și numeroasă. La 1930, evreii reprezentau peste o treime din populația orașului, având școli, sinagogi, instituții de binefacere și o viață culturală intensă. În numai câțiva ani, ordinea socială a minorităților a fost tulburată de măsuri discriminatorii, violențe și muncă forțată.

Ghetoul botoșănean a luat formă în toamna anului 1940. Regimul legionar a impus primele corvezi pentru bărbații evrei, arestări arbitrare și confiscări. După ianuarie 1941, represiunea nu a dispărut, ci a fost reglementată prin noi ordine. Vara acelui an a adus un punct de cotitură: pe 1 iulie, Prefectura a emis un ordin privind luarea de ostatici evrei, urmat la scurt timp de obligativitatea purtării semnului distinctiv. Documentele sunt păstrate în arhivele USHMM și în inventarele Comisiei „Elie Wiesel”.

„Având în vedere că sovietele lansează din avioane spioni și agenți teroriști, cari împreună cu unii evrei din România, caută să comită acte de terorism și agresiune – cum s-a întâmplat la Iași – unde evreii au tras asupra armatei române și germane (…) Printre ostateci vor fi: majoritatea rabinilor și hahamilor – meseriașii din fiecare specialitate, precum și toți foștii simpatizanți ai comuniștilor cunoscuți ca atare (…) Pentru fiecare soldat român sau german omorât se vor împușca 50 de evrei dintre ostateci. (…) Toate execuțiile vor avea loc în piețele publice în prezența populației evreiești” (Ordonanța 1299 din 1 iulie 1941 a Prefecturii Județului Botoșani)

Evacuările din jur au sporit dimensiunea ghetoului. Din Mihăileni, aproximativ 1.300 de evrei au fost scoși în 24 de ore: bărbații între 18 și 60 de ani au fost trimiși la Târgu Jiu, iar familiile au fost aduse la Botoșani. Orașul a devenit, fără ziduri, un spațiu concentrat al suferinței.

Listele Primăriei arată dimensiunea muncii forțate. Într-un registru din 26 iunie 1943 figurează 96 de nume, fiecare cu adresa și profesia lui, repartizat la „detașamentul Primăriei”. Documentele păstrate în baza de date a USHMM și în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington (USHMM) fac vizibilă suferința oamenilor reduși la rubrici.

În paralel, comunitatea a căutat resurse de supraviețuire. Școlile evreiești au crescut de la 452 de elevi în 1940 la peste 1.000 în 1943, s-au înființat două licee și s-au organizat comitete de ajutor pentru refugiați. Era o formă de rezistență prin educație și solidaritate.

Primăvara anului 1944 a găsit orașul în plin haos. Administrația românească s-a retras, iar comunitatea evreiască a preluat temporar atribuții civice, de la organizarea unei gărzi până la sprijinirea spitalelor. În aprilie, o delegație a predat orașul Armatei Roșii. Din acest episod s-a născut legenda unei „republici evreiești” la Botoșani, vehiculată mai târziu, dar neconfirmată de documente.

După război, în 1947, comunitatea ajunsese la 19.550 de membri – cel mai mare număr din istoria locală. Emigrarea masivă către Israel a redus însă drastic această prezență: la sfârșitul anilor ’60 mai existau doar câteva sute de familii, iar în 2004 statistica indica aproximativ 125 de evrei. Sinagoga Mare din Botoșani, ridicată în 1834, a fost martora întregului trecut zbuciumat.

Ghetoul din Botoșani a fost o realitate fără ziduri. El a existat prin semne distinctive, prin registre de muncă și prin tăcerea impusă unei comunități. Arhivele de ordine prefectorale, liste și rapoarte sunt cele care mai vorbesc astăzi despre această istorie, una mai puțin cunoscută publicului larg, despre cum un oraș a fost obligat să-și privească o parte din sine ca pe un străin.