În secolele XIX și XX, Botoșanii au trăit sub blestemul focului. Marile incendii au mistuit prăvălii, case și biserici, lăsând în urmă ruină și sărăcie, dar au impus și o schimbare de direcție: apariția pompierilor, reguli noi de construcție, transformarea târgului de lemn într-un oraș de zid. Relatările din presa vremii și documentele de arhivă arată cum catastrofele succesive au modelat urbanizarea și au grăbit trecerea târgului spre modernitate.

La începutul secolului al XIX-lea, Botoșanii erau una dintre cele mai prospere așezări din Moldova. Poziția la intersecția drumurilor comerciale făcea ca orașul să fie mereu plin de negustori, iar ulițele flancate de prăvălii și dughene. Prosperitatea era clădită însă pe o structură fragilă. Majoritatea construcțiilor erau din lemn, acoperite cu șindrilă sau stuf, iar ulițele înguste favorizau extinderea rapidă a flăcărilor.

Materialele inflamabile, densitatea urbană și lipsa de infrastructură defineau un oraș permanent expus riscului. Rapoarte ale Prefecturii din prima jumătate a secolului XIX, păstrate în fondurile Arhivelor Naționale, menționează incendii recurente în oraș. În lipsa unei organizații profesioniste de pompieri, intervențiile erau improvizate, cu găleți de apă aduse de la fântâni și câteva pompe rudimentare. La fel ca Iașul sau Suceava, târgul botoșănean și-a legat istoria de o succesiune de incendii care au modelat, prin distrugere, evoluția sa urbanistică.

„Focul înfricoșat” din 1887

Cel mai cunoscut episod a avut loc în vara anului 1887. În ziua de 3 iunie, un incendiu izbucnit în centrul orașului, în actuala Piață 1 Decembrie 1918, a distrus în câteva ore sute de case și prăvălii.

„Arareori s-a vedzut un incendiu mai înfiorător, un dezastru mai îngrozitor. Pornit de la extremitatea partei nordice a oraşului, din un grajdu, a lipit de nisce case-baratce, un timp prea scurt a cuprins toată partea nord-estică, întinzându-se cu o furoe înspăimântătoare.

În timp de 6 ore sute de case au fost consumate de flăcări, reduse-n cenuşă. Vântul ce sufla de la nord spre sud-est cu multă vehemenţă, ridica în adevărate cicloane flăcările, transporta acoperimintele aprinse la mari distanţe şi distribuia focul asupra oraşului cu un capriciu iumitoriu. În timp de 2 ore strade întregi au fost reduse-n ruine”, relata publicația de epocă „Vocea Botoșaniului”.

Pagubele au fost evaluate la sute de mii de lei, o sumă uriașă pentru economia locală. Ziarele vremii consemnau, de asemenea, drama celor 1.500 de familii rămase fără adăpost. Ajutoarele au venit cu greu, iar refacerea Centrului Istoric nu a mai fost vreodată completă. Totuși, incendiul din 1887 a avut și efecte pozitive, pentru că a determinat autoritățile să înăsprească regulile de construcție și să accelereze organizarea unui corp de pompieri profesionist.

Un detaliu mai puțin explorat al „focului cel mare” din 1887 este modul în care tragedia a fost imediat politizată. Pe fondul confruntării dintre guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu și Opoziția Unită, presa vremii a transformat incendiul într-un instrument de propagandă, criticând excesiv incapacitatea autorităților de a gestiona dezastre (Știrbăț, 2017, p. 344). Dezbaterile au favorizat însă alte schimbări de politici privind arhitectura urbană și securitatea.

Focul ca motor al modernizării


Deși fiecare mare incendiu aducea ruină și suferință, flăcările au forțat orașul să se modernizeze. La sfârșitul secolului al XIX-lea, primăria a început să impună reguli pentru acoperișurile de tablă și pentru zidăria obligatorie la clădirile din centru. Tot atunci apare și compania locală de pompieri, încadrată militar și dotată cu pompe moderne.

Transformarea arhitecturală a orașului poate fi urmărită în planurile urbanistice și în fotografiile de început de secol XX: târgul de lemn, cu ulițe întortocheate, devine treptat un oraș de cărămidă, cu clădiri comerciale solide, în stil neoclasic sau eclectic. Într-un mod crud, focul a fost catalizatorul acestei schimbări.

Amintirea marilor incendii a rămas vie mult timp. În relatările orale consemnate la mijlocul secolului XX, locuitorii evocau „focul înfricoșat” ca pe un reper temporal, la fel cum alte comunități își aminteau cutremurele sau epidemiile. Pentru istorici, focul a fost un dușman al Botoșanilor, dar și un arhitect necruțător al destinului lor.

(copertă: Facebook/Botoșaniul de odinioară)