Portretul unei misiuni. Florin Acsinte, de la căpitan în Europa la antrenorul care crește caractere

Puțini îl știu dincolo de banderolă și de serile când Botoșaniul a mirosit a Europa. Dar în spatele statisticilor, se găsește un om cu o încăpățânare blândă, cu un fel rar de credință în drumul lui, cu reflexul de a-i ridica pe alții înainte de a-și număra propriile trofee.

Fost căpitan al FC Botoșani timp de opt ani, fundaș stânga cu energie de 90+, Florin Acsinte și-a purtat orașul până la porțile Europei când șansele păreau infime. Nu a alergat după bani și nici după aplauze. A alergat după sens. Azi îl găsești pe margine, cu fluierul la gât și cu o privire care măsoară, mai presus de tehnică, empatia, disciplina și cutezanța omului. Fotbalistul care și-a croit cariera din curajul de a accepta provocări este acum antrenorul care deschide drumuri și modelează caractere.

Destinul a bătut la ușă

Pe strada copilăriei lui Florin Acsinte nu era gazon, dar se găsea întotdeauna o minge. Cu porți improvizate și cu sufletul întreg în fiecare șut, copilul de 5 ani juca fotbalul visat. Geamurile blocurilor deveneau tribune pentru un spectacol lipsit de performanță, dar încărcat de pasiune. Anii au trecut și puștiul și-a urmat chemarea cu o hotărâre care nu avea nevoie de aprobări. „Am fost un copil care și-a dorit foarte mult. A fost o perioadă lungă în care am jucat la Clubul Sportiv Școlar. M-am înscris singur, nici părinții nu știau”, își amintește Florin.

Uneori, destinul vine sub forma unui om care bate la ușă. Profesorul de sport Măntăluță, de la Școala 8, a fost primul care a văzut în Florin mai mult decât un copil cu o minge. A fost primul care a crezut. „Când a aflat tata, mi-a zis mie și fratelui meu să nu mai mergem la fotbal. Am lipsit de la antrenamente și profesorul m-a întrebat ce s-a întâmplat. Când i-am spus că tata nu mă mai lăsa, în secunda doi a venit antrenorul acasă la noi, a bătut la ușă și a insistat până l-a convins pe tata să mă lase. Un om fantastic. A crezut foarte mult în mine”, povestește cu recunoștință fostul jucător.

La Liceul Sportiv, minutele de joc erau rare, pentru că interesul cântărea mai mult decât talentul. Dar când prindea terenul, chiar și pentru cinci minute, intra cu toată ființa. „Cât am fost la Liceul Sportiv, am avut o perioadă în care nu prea am mai jucat. Erau anumite interese. Părinții mei nu aveau posibilitatea de a susține acea echipă, să plătească niște echipamente, cum făceau alții. Era greu financiar. Așa că intram câte 5-10 minute, dar când intram dădeam sigur gol. Mă dedicam 100%”, relatează el.

Anii adolescenței, când pentru mulți viața înseamnă libertate și distracții, pentru Florin au însemnat teste de răbdare și limite. Era copil, dar se purta ca un om care știe ce vrea. În timp ce colegii căutau divertisment, el stingea lumina și se pregătea pentru ziua următoare. În disciplina aceea autoimpusă, se forma un jucător care nu cerea nimic, dar merita totul.

Zece minute pentru o viață

În Florin ardea o dorință, iar Universul i-a răspuns cu zece minute care aveau să-i schimbe viața.

„Făcusem un amical cu Liga a III-a a FC Botoșani. Nu eram în primii 11. M-au băgat pe final, în ultimele 10 minute. Acele minute au fost maxime pentru mine. Aram terenul. Toate mingile scoase, alergam, determinat, echilibrat în joc. După meciul acela, domnul Alin Cazaciuc, care era antrenor atunci, m-a chemat să vin la echipa lor. Nu-mi venea să cred. Și acum mă trec fiorii. Avusesem meciul marți, miercuri am fost la ei la antrenament, vineri eram titular la echipa de Liga a III-a în meci la Pașcani. Și după acel meci, pe care l-am câștigat, a venit domnul Mihai Ciobanu la mine și m-a chemat la echipă. Dacă era nevoie, pe jos mergeam de la Pașcani. Nu credeam că era adevărat. Sâmbătă eram titular la Liga a II-a, la echipa mare FC Botoșani”, povestește emoționat Florin.

În viziunea lui, destinul nu vine singur. Se lasă chemat doar de cei care muncesc până când oboseala seamănă cu credința. 99% e efortul, 1% e clipa care răspunde.

Cu orașul pe braț și Europa în față

Pentru Florin Acsinte, banderola de căpitan a fost responsabilitatea de a purta un oraș întreg pe braț. Iar apogeul acelor ani s-a consumat în vara lui 2015, în preliminariile Europa League, atunci când FC Botoșani a simțit pentru prima dată aerul competițiilor continentale. Din nou, printr-o conjunctură aranjată de Sus.

„Prinsesem loc în Europa League pentru că erau câteva echipe care nu aveau voie să promoveze și noi aveam licența. A fost norocul și șansa noastră să fim noi. Sufletește mult mai împlinit am fost de promovări decât de trofee. Să joc în Europa League și să fiu căpitanul echipei timp de opt ani au fost cele mai mari realizări ale mele. Când am jucat contra Varșoviei a fost cel mai fericit moment din cariera mea. Chiar dacă nu am venit acasă cu vreun metal, era vorba de valoarea momentului, de trăirile pe care le-am avut”, spune hotărât Florin Acsinte.

Europa League a fost o fereastră deschisă spre altceva. O confirmare că și dintr-un oraș mic se poate ajunge departe. Pentru Florin au urmat deciziile. După un deceniu de evoluție la FC Botoșani, a jucat pentru Dinamo II, apoi a fost cerut de Edi Iordănescu la Pandurii Târgu Jiu. A bifat două sezoane solide la FC Voluntari, a revenit la Botoșani pentru o scurtă perioadă, apoi a încheiat cu șase meciuri la Hermannstadt. În total, peste 300 de apariții în fotbalul românesc, majoritatea purtând tricoul orașului natal.

Florin Acsinte și-a anunțat oficial retragerea din fotbal în februarie 2021, la vârsta de 33 de ani, când a acceptat invitația lui Marius Croitoru de a deveni antrenor secund la FC Botoșani. Retragerea nu a venit cu aplauze, ci cu o liniște grea, ca după un meci lung. A pus ghetele în cui pentru că a ales să fie acolo unde era nevoie de el: pe marginea terenului, dar mai ales acasă.

Ulterior, în vara lui 2023, a fost chemat de Dorinel Munteanu și a devenit antrenor secund la Oțelul Galați. A fost ultima deplasare lungă din cariera lui și poate cea mai grea, pentru că învățase că unele victorii se câștigă doar rămânând aproape.

„La Galați a fost mai dificil pentru mine în plan personal. Am fost singur acolo, soția are serviciul în Botoșani și copiii erau înscriși la școală în Botoșani. Fiica mea cea mare are probleme pe fond emoțional când nu sunt aproape de ea. Când avea 10 ani, intrase într-o depresie. Atunci a trebuit să aleg. Și am ales familia. M-am întors acasă. Înainte de toate este familia”, spune Florin, mândru de decizie.

Antrenorul care ridică oameni

Când s-a întors acasă, Florin Acsinte nu a căutat liniște. A căutat sens. Și l-a găsit într-un proiect care seamănă mai mult cu o promisiune decât cu o afacere. A deschis un club pentru copii, cu gândul limpede că performanța vine abia după caracter. Fără să o spună, Florin a devenit omul care deschide drumuri. Așa cum, cândva, cineva l-a deschis pe al lui.

„Un copil de la Darabani nu a mai venit la antrenamente și am mers să discut cu părinții lui. Le-am spus să lase băiatul să facă ceea ce îi place, pentru că nu va plăti nicio taxă, noi îi dăm echipament, tot ce are nevoie. Numai să ne ocupăm de el”, punctează antrenorul.

Într-un singur an, clubul a adunat rezultate peste orice așteptări: locul 7 la turneul din Brașov, bronz în Grecia, trofeu la Bistrița. Urmează Croația, cu adversari de calibru ca AS Roma, Lazio, Bayern. Dar Florin vorbește mai des despre taberele în care copiii învață să-și facă patul, să mănânce sănătos, să se ajute între ei. Acolo se joacă meciurile care contează. „Nu vrem să îi facem doar jucători de fotbal, vrem să îi disciplinăm și să îi învățăm principii sănătoase. Ca antrenori trebuie să fim profesori, psihologi, părinți, doctori”, spune Florin.

La clubul lui Florin Acsinte, fiecare copil e privit cu răbdare. Cei care se mișcă greu, care poartă în corp kilograme în plus sau în minte o lume diferită, primesc o atenție aparte. Florin face antrenamente individuale și cu copii obezi, și cu copii amotrici sau din spectrul autist. Îi ascultă, îi încurajează, le ridică mentalul cu aceeași seriozitate cu care altădată își pregătea propriile meciuri. Pentru unii, e prima dată când cineva le spune că pot, cu convingerea înțeleptului care știe că progresul nu vine din talent, ci din încredere.

Pentru Florin, fotbalul nu e despre cine ajunge pe podium, ci despre cine învață să meargă drept. În fiecare antrenament, caută să-i învețe pe cei mici să se respecte, să se ridice, să nu renunțe. Într-un fotbal tot mai grăbit, obsedat de trofee și bani, Florin Acsinte a ales alte repere: progresul, caracterul, comunitatea.

Copilul care lovea mingea în spatele blocului astăzi e cel care pasează șansa mai departe, oferind altora terenul pe care l-a visat. Mingea e la ei acum. Iar dacă vor alerga cum a alergat el în acele zece minute de destin, atunci Botoșaniul va avea din nou eroii lui.