Ana-Maria Roman are o vocație care nu se stinge odată cu schimbarea decorului. A predat cândva în școală, dar chemarea spre copii a rămas vie, chiar și în absența catedrei. În programul „Ajungem MARI”, a găsit un spațiu în care pedagogia devine o formă de însoțire.

În aproape 500 de ore petrecute alături de copiii instituționalizați din Botoșani, Ana-Maria a descoperit că uneori „suficient” poate însemna mai mult decât „tot”. Că trei ore pe săptămână pot cântări cât o copilărie întreagă. Că prezența constantă poate repara ceea ce promisiunile mari nu reușesc niciodată. În jurul ei, lumea nu se schimbă peste noapte, dar se așază.

Deși se îndreaptă spre mijlocul vieții, Ana-Maria spune că voluntariatul i-a adus înapoi sensul de a fi acolo unde contează.

Timpul oferit are un preț, de aceea voluntarii sunt definiți și ca donatori de timp. Ce ai pierdut ca să poți fi aici?

Când am decis să devin voluntar, timpul nu îmi era prieten, de aceea am completat fișa de înscriere chiar la limita termenului. Totuși, dorința de a fi alături de copii a fost mai mare decât orice altă reținere. Nu m-am gândit la ce aș putea pierde, ci la ce aș putea câștiga. Am descoperit apoi că orele petrecute cu copiii nu înseamnă timp pierdut, ci timp câștigat – o șansă de a pătrunde în lumea lor, care a devenit și lumea mea. De aceea, răspunsul meu este simplu: nu am pierdut nimic, dimpotrivă, am câștigat enorm.

Știu că nu sunt permise discuțiile despre familie între copii și voluntari, pentru a nu fi redeschise răni. Totuși, unii copii își caută familia în priviri. Ce ai văzut în ochii unui copil care a uitat ce înseamnă „acasă”?

Primul cuvânt care îmi vine în minte este „insuficiență”. E ca și cum le-a lipsit ceva esențial care i-ar fi putut feri de această soartă. Mulți dintre ei trăiesc cu speranța că vor fi luați în familie de bunici, de mătuși, de frați mai mari, chiar și după câțiva ani petrecuți în centru. Pentru acești copii, „acasă” rămâne mereu un vis.

Ai primit vreo întrebare și n-ai știut cum sa răspunzi fără să te clatini?

Da. O fetiță m-a întrebat dacă vreau să devin mama ei. În ochii ei am citit așteptarea dureroasă a unui răspuns salvator. I-am strâns mâinile în palmele mele și i-am spus că, dacă ar sta în puterea mea, aș face acest lucru pentru fiecare copil din sistemul de protecție. I-am vorbit despre „dragostea de mamă” care poate fi împărțită tuturor copiilor și i-am spus că, deși nu pot fi mama fiecăruia, pot fi aproape de ei cu toată inima mea. Atunci, ea a zâmbit și mi-a spus: „Cred că de asta v-ați făcut voluntar! Ați dorit să ajutați mai mulți copii”. Acel moment a fost unul dintre cele mai frumoase din viața mea! Ce chip frumos mi-a arătat acest copil prin oglinda sufletului său atât de deosebit!

Ce simți când un copil îți spune „Te-am așteptat”?

„Te-am așteptat” are atâtea feluri de a fi rostit, încât uneori nici nu e nevoie de cuvinte. Îl simți într-o îmbrățișare, într-o bucățică de tort păstrată, într-un loc liber la masă sau în bucuria cu care un copil îți spune „vreau să-ți povestesc ceva”. Toate aceste gesturi ascund aceleași cuvinte nerostite: „te-am așteptat”.

Există o amintire care te urmărește, nu neapărat pentru că e dureroasă, ci pentru că e adevărată?

Da. O fetiță a simțit nevoia să-mi împărtășească un episod dramatic din viața ei. Am discutat într-un parc, doar noi două și, când a început să plouă, ne-am adăpostit într-un foișor. Acolo, în intimitatea ploii, vocea ei a prins curaj. Pentru o clipă am simțit ca natura plângea odată cu ea. Mi-a spus lucruri pe care nu le spusese nimănui. Am înțeles atunci că uneori nu trebuie să faci nimic altceva decât să asculți și să fii acolo. Contează enorm.

Când dai, nu te gândești că ai putea primi ceva înapoi. Si totuși, se întâmplă. Ai avut vreodată impresia că tu ești cea salvată, nu copilul?

Da, chiar de la prima interacțiune. Un copil m-a îmbrățișat la finalul activității și acel gest simplu a însemnat pentru mine o lume întreagă.

Există vreo diferență între cum arată centrul în ochii publicului și cum îl vezi tu din interior?

Da. Din afară, lumea lor pare definită de povești triste și de lipsuri. Dar odată ce intri în ea, descoperi că lucrurile nu mai sunt la fel ca în trecut. S-au făcut pași importanți în reorganizarea centrelor și diferența este vizibilă. Sigur, nu totul e perfect și mai sunt multe de făcut, dar progresul există și merită recunoscut.

Copiii te învață să speri. Ce te-au învățat instituțiile despre limitele speranței?

Copiii m-au învățat să sper fără limite. Am învățat că speranța se clădește prin educație, prin răbdare și prin încredere. Am învățat să nu judec, să privesc dincolo de aparențe și să las emoția să primeze în fața rațiunii reci.

Cum ai descrie, fără să judeci, modul în care societatea se raportează la acești copii?

Am auzit pe cineva spunând că: „Acești copii se cunosc că sunt din centru imediat ce îi vezi. Sunt ori foarte tăcuți, retrași ori prea agitați. Par mereu că nu-și găsesc locul și comunică greu cu cei din jur”. Eu am simțit contrariul. Am întâlnit copii minunați, creativi, care scriu poezii sau cântă din toată inima. Sunt copii care încearcă – și acesta e cel mai important lucru. Poate nu toți își împlinesc visurile, dar faptul că încearcă îi face deja remarcabili.

Dacă ai pune într-o singură frază tot ce ai trăit în acest program, cum ar suna?

Astăzi, după trei ani de voluntariat, pot spune cu sufletul plin că „Ajungem MARI” înseamnă pentru mine emoție, trăire, sens, culoare și recunoștință.

Filiala „Ajungem MARI” din Botoșani caută 20 de oameni dispuși să petreacă 3 ore pe săptămână alături de copiii din sistemul de protecție. Pentru ei, prietenia este ancoră în normalitate și o siguranță că cineva se întoarce.