Festivalul „Apolodor” a transformat municipiul Botoșani în capitala literaturii pentru copii. Orașul și-a deschis porțile pentru mari scriitori, poeți, dramaturgi și ilustratori uniți de misiunea de a întoarce cartea printre preferințele tinerelor generații. Același oraș l-a primit pe unul dintre cei mai blânzi arhitecți ai memoriei recente: Dan Lungu, omul care a inițiat proiectul din recunoștință față de urbea natală.

Născut la 15 septembrie 1969 la Botoșani, Dan Lungu este prozator, profesor universitar, sociolog format la Sorbona și unul dintre cei mai traduși scriitori români contemporani. Este autorul care a făcut din microsocietatea provincială un laborator de observație umană și creatorul unor personaje simptomatice, beletristul care reușește să ridice cotidianul decupat la statutul de oglindă a tensiunilor și paradoxurilor sociale.

În interviul ce urmează, vom descoperi un Dan Lungu care nu caută certitudini definitive, ci desenează o hartă a empatiei și o lasă la îndemâna publicului: pentru copii, pentru părinți, pentru orașul natal.

V-ați născut la Botoșani și acum, prin Festivalul Apolodor, v-ați întors acasă într-o formă de strălucire publică. Ce au simțit scriitorul și copilul din dumneavoastră văzând că orașul natal a devenit o scenă deschisă pentru literatură?

Sunt foarte mulțumit că reușesc să dau ceva înapoi Botoșaniului, pentru că el mi-a dat foarte multe. M-am născut aici, am crescut aici, am fost educat aici, deci am primit foarte multe de la orașul ăsta. Toată istoria pe care am moștenit-o. Și atunci eu sunt foarte bucuros că pot face și eu ceva la rândul meu și îmi place că lumea să simte foarte bine. Evenimentele au fost foarte reușite, autorii sunt extrem de mulțumiți și în aceste patru zile Botoșaniul e capitala literaturii pentru copii din România. Visul meu, ambiția mea este ca, pe harta culturii contemporane, să punem un eveniment de marcă. Acest festival „Apolodor” să fie pe segmentul lui emblematic. Adică atunci când spui Cluj – spui TIFF, când spui teatru – spui Sibiu, când spui literatură pentru copii – spui Botoșani. În trei-patru ediții, lucrul ăsta e absolut realizabil. Și dacă reușim să facem asta, împreună cu echipa și autoritățile, e un lucru extraordinar pentru Botoșani. Și Botoșani chiar merită un eveniment al lui.

Mai ales că sala de fiecare dată plină a Teatrului indică un interes viu pentru cultură.

Avem toate datele. Mulți erau sceptici. Interesul, da, este. Și s-a văzut. Toate evenimentele aveau săli pline. E un festival așa cum mi-ar fi plăcut să am când eram eu copil. Mi-ar fi plăcut să merg la un festival de genul ăsta. Sunt bucuros că pot să fac asta pentru oraș.

Festivalul „Apolodor” s-a deschis la doar câteva zile după aniversarea dumneavoastră. Nu pot să nu vă întreb: ați sărbătorit oferind acest festival ca pe un cadou comunității?

Este și un cadou pe care mi-l fac mie, dacă vreți. În primul rând comunității, dar și mie. S-a nimerit, nu pot să zic. Pur și simplu am considerat că e un moment bun imediat după începerea școlii, dar nu foarte departe… adică ai nevoie să fie școala deschisă, pentru că noi avem foarte multe evenimente în școli. Și aici Inspectoratul Școlar a fost de nota 10, am primit tot ajutorul, efectiv. Asta a fost o surpriză foarte mare și foarte plăcută pentru mine: că am primit ajutor din toate părțile. De la Primărie, de la Inspectorat, de la Casa Corpului Didactic. De acolo unde am cerut ajutor am primit cu toată inima și am simțit asta. Comunitatea și autoritățile se mișcă dacă e o idee generoasă și pusă în practică cu pasiune.

„Nu poți construi personaje fără să fii empatic”

Dacă ar fi să comprimați România de azi într-un singur titlu de roman – așa cum ați făcut cândva cu „Sînt o babă comunistă!” – ce cuvinte v-ar veni instinctiv în minte?

E complicat… România unor oportunități foarte mari. E o Românie a diferențelor și a multor schimbări, iar asta naște multe posibilități. Efectiv, ai oportunitatea să faci lucruri în România, să fondezi lucruri. E o mișcare atât de puternică încât lasă loc aproape pentru orice, în sensul cel mai bun al cuvântului.

Vă întreb pentru că sunteți și sociolog și aveți cu siguranță un simț al observației dezvoltat.

Ah, da, probabil.

Criticii spun adesea că literatura funcționează ca un „document afectiv”, în timp ce sociologia mizează pe „documentul analitic”. Dumneavoastră pendulați între cele două lumi. Când scrieți, nu vi se întâmplă ca vocea sociologului să taie elanul povestitorului sau ca emoția scriitorului să tulbure rigoarea cercetătorului?

La început, cred că se mai întâmpla asta. Adică atunci când am început să fac sociologie. Eu literatură am făcut mai întâi, de mic am scris. Eu sociologie am făcut târziu, deja publicasem când m-am apucat de sociologie. Deci eu sunt în primul rând scriitor și după aceea sociolog. Dar pe mine m-a ajutat sociologia să meditez mai mult asupra literaturii și asupra esteticii, a stilului. Practicând ambele, mi-am dezvoltat o atenție mult mai acută la ce tip de discurs folosesc. Sunt foarte atent la rigoarea științifică atunci când fac sociologie și foarte atent la rigoarea estetică atunci când fac literatură. Și faptul că le-am făcut pe amândouă, pe mine m-a ajutat să gândesc mai mult despre literatură. Altminteri poate scriam și nu-mi puneam foarte multe întrebări.

Trebuind să disting între două tipuri de discurs – care au logici cu totul și cu totul diferite – asta m-a obligat cumva să conștientizez mult mai bine ce fac. Consider că a fost o șansă să fac și sociologie. Sunt convins că am devenit un scriitor mai bun făcând asta, pentru că am meditat mai mult asupra stilului, asupra construcției unei cărți, asupra personajelor și asupra diferențelor dintre discursul literar și discursul științific. Mă ajută și literatura în cercetare. Eu m-am dus pe zona de metode calitative, o zonă mai puțin frecventată în sociologia românească, dar foarte veche și la modă în sociologia occidentală, tocmai pentru că veneam cu experiența scriitorului – și mai ales a prozatorului – care îți cultivă un simț al empatiei. Ești mai empatic, pentru că nu poți construi personaje multe și diferite între ele fără să fii empatic. Ori empatia pe mine m-a ajutat în sociologie, pentru că atunci când faci cercetări calitative, practic întri în logica socială a ceea ce studiezi. Și atunci trebuie să intri în…

…pielea subiectului.

Exact. Și atunci m-a ajutat literatura să înțeleg de ce actorii sociali reacționează într-un fel sau altul, care e logica lor, cum să construiești un câmp social în jurul unui actor și așa mai departe. Eu cred că exercițiul literar m-a ajutat să fiu mai bun în sociologia calitativă. Sociologia cantitativă e o altă discuție, cu logici statistice, altceva.

„Caut să nu judec din exterior”

Vorbeați despre empatie. Am observat că atât „Sînt o babă comunistă!” cât și „În iad toate becurile sînt arse” dau glas unor personaje pe care prezentul le exclude și literatura le marginalizează. Ați scris cu intenția de a le justifica profunzimea trăirilor, de a arăta că în spatele unei vieți aparent banale se ascunde o lume interioară complexă, demnă de înțeles?

Eu cred că talentul de prozator – pentru că eu fac o distincție între talentul literar și talentul de prozator, care sunt două planete diferite – are mai multe ingrediente. La talentul de prozator e foarte importantă empatia. Alt lucru important e curajul. Și alt lucru important e identificarea unor subiecte noi. Adică noutatea lumii pe care o explorezi ține de talent, părerea mea. Și atunci caut lucrul ăsta. În fiecare carte, încerc să nu mă repet. Caut subiecte noi, atipice, unghiuri moarte care nu au mai fost frecventate.

Când am scos Sînt o babă comunistă!, nostalgia după comunism era un subiect tabu. Se vorbea atât de mult despre grozăviile comunismului, despre închisori, despre frig, despre foame, încât nu mai era loc să înțelegi faptul că acolo au fost niște oameni vii, cu o logică a lor…

…pentru care aceea a fost vârsta de aur.

Da! Exact, exact. Lucrurile astea le mai vorbeau oamenii pe la colțuri, dar în discursul public nu prea era un subiect pe care să-l poți aborda atunci când am scris cartea. Am abordat un subiect foarte interesant și l-am explorat. Sau în Cum să uiți o femeie, am intrat în zona confesiunilor neoprotestante. Despre pocăiți nu citești prea multe lucruri în literatura română. Ori în cartea asta abordez, printre altele, și această temă. Deci eu cred că să explorezi lumi noi și unghiuri noi ține de talentul de prozator și eu încerc în permanență să fac asta. Ce mai încerc – uneori se vede, alteori nu se vede – dar eu când construiesc o carte, am în subsidiar și un mic studiu sociologic, care nu e foarte transparent neapărat, dar sociologii de meserie sesizează construcția unei mici teorii explicative pe o zonă sau alta. Adică îmi ofer și luxul ăsta de a face un pic de sociologie ascunsă în cărțile de literatură.

Mă mai interesează să intru în fenomene complexe, paradoxale, contradictorii și pe care cumva să le ilustrez din interior. Caut să nu judec din exterior, să nu caricaturizez, pentru că încerc să înțeleg și încerc să explic – cu ghilimele de rigoare, pentru că literatura nu trebuie să explice –, dar încerc să fac cititorul să înțeleagă o lume care e complicată și paradoxală. Asta o fac cu empatie și căldură față de personaje. Și chiar când râzi, râzi cu ele și nu de ele.

Apropo de curajul prozatorului. În scrierile dumneavoastră nu vă feriți de cuvinte tari, de umor negru, de scene inconfortabile. Pare un exercițiu de sinceritate literară, dar și un gest de curaj publicistic – acela de a arăta oamenii așa cum sunt, cu vorbele și micile lor abisuri, fără să le poleiți cu o falsă superioritate morală. Este aceasta o formă de apropiere de lumea reală?

Eu mi-am adaptat întotdeauna limbajul la personaj, la construcția cărții și la subiectul pe care îl explorez. M-a interesat ca limbajul să spună ceva despre personaj. M-a interesat să intru în zone mai puțin frecventate ale limbajului. Eu cred că toată limba română, de la A la Z, tot vocabularul are plasticitate, dar nu toate cuvintele sunt folosite. Unele sunt vitregite sau interzise de cenzură. Și atunci eu încerc să recuperez unghiurile moarte ale limbii române, să le aduc la lumină, să le lustruiesc și să arăt că și aceste cuvinte există, vorbesc despre oameni și despre o istorie, despre un context. Acele cuvinte sunt ca niște ferestre prin care cititorul intră în zone până atunci interzise. Sunt niște zone care privesc pur și simplu o istorie, un tip de psihologie.

Unele da, sunt licențioase. În Băieți de gașcă sau În iad toate becurile sînt arse, avem argoul adolescentin. E argoul liceenilor de pe vremea mea. El era mult mai dur și mult mai licențios decât argoul tinerilor decât acum. E explicabil de ce. Noi trăiam într-o societate dominată de o limbă de lemn, foarte politizată, care era peste tot: și la școală, și la televiziune. Cu cât spațiul public era mai cucerit de limba de lemn, cu atât era mai mare nevoia să retragă ceva al lor, într-o limbă proprie, personală. Și atunci argoul liceenilor era pe atât de dur pe cât era de prezentă limba de lemn. De asta el se justifică. Era modul de supraviețuire a unei identități. Limba e un bun viu: dacă o îngrădești, ea se retrage în zonele în care poate supraviețui.

„Sunt o voce nealiniată, din reacția alergică față de norme”

Ați fost senator, profesor, director de muzeu, acum director de festival. Dacă aceste ipostaze ar fi personaje într-un roman de-al dumneavoastră, cum s-ar înțelege între ele și care ar avea vocea cea mai convingătoare?

Sunt o voce nealiniată, rebelă. Mie nu îmi plac instituțiile. Într-adevăr, am fost în foarte multe zone extrem de instituționalizate, dar întotdeauna am încercat să fac lucrurile atipice, tocmai pentru că nu mă simt bine încorsetat în instituții. În oricare ipostază am fost, într-un fel am fost creativ tocmai din reacția mea alergică față de norme încremenite. În orice poziție aș fi, mereu aș încerca să fac lucruri noi, tocmai ca să scap de senzația de sufocare pe care mi-o dau regulamentele rigide.

Atitudinea asta rebelă vine mai degrabă de la scriitor. Pe de altă parte, am în mod surprinzător un soi de talent managerial. Eu nu sunt o fire practică. Mi-e greu să bat un cui. Mi-e greu să fac ceva practic. În același timp, îmi place să gândesc evenimente noi. Și am mai remarcat, de-a lungul timpului, că pot să adun în jurul meu oameni, foarte diferiți între ei și să construim ceva împreună. Și adun lângă mine de la ingineri și economiști până la artiști și jurnaliști. Pot să vorbesc pe limba mai multor categorii, mai multor tipuri umane – și cred că asta tot de la empatie vine. Exercițiul empatiei mă ajută să construiesc echipe, pentru că nu poți face evenimente mari de unul singur. M-a ajutat și experiența politică.

Credeam că mai mult a încurcat…

Da, mai mult m-a încurcat, dar m-a și ajutat cu câteva lucruri. De pildă, știu să merg să vorbesc cu cineva din zona politică dacă vreau bani pentru festival. Știu pe ce limbă să vorbesc. Când merg să vorbesc cu un sponsor, știu să vorbesc pe limba lui. Și asta e o combinație între empatie și experiența învățată în politică.

Deci sunteți un bun negociator.

Nu neapărat. Cred că sunt un bun cerșetor. Că așa, nu prea negociez, mai degrabă pun condiții. Că nu-mi place să iau bani pentru orice și oricum, ci pentru ideea pe care o am. Nu mă interesează să iau bani pentru orice ar fi și să-mi ajustez eu ideea. Numai dacă proiectul convinge, iau bani.

Dacă ar fi să răsfoiți propriile romane ca pe un album de fotografii, la ce scenă v-ați opri cu sentimentul că acolo se află chipul dumneavoastră?

În fiecare dintre ele există o parte din mine, dar cred că în În iad toate becurile sînt arse mă regăsesc cel mai mult. E adolescența mea acolo. Unele zone din Sînt o babă comunistă! despre copilăria rurală, pentru că mergeam la bunici la țară. În Cum să uiți o femeie mă regăsesc ca jurnalist, că am lucrat o perioadă la Monitorul de Iași și țineam pagina de arte acolo și am cunoscut jurnalismul în anii 1990.

Primele generații, din perioada tranziției…

Exact. Și acolo e un pic din experiența căpătată atunci.

„Am în mine deopotrivă și un inginer, și un scriitor”

Ați scris și proză pentru copii, și romane dense despre memorie și comunism. Cum reușiți să jonglați între inocența copilăriei și cinismul maturității fără ca unul să-l otrăvească pe celălalt?

Nu știu… Pe de o parte, capacitatea de analiză reușește să taie cu bisturiul subiectele în diferite bucăți, iar empatia mă ajută să le umplu cu emoție, cu un tip de atitudine, cu detalii semnificative. E o combinație între rigoare științifică și capacitate de expresie artistică. Am în mine deopotrivă și un inginer, și un scriitor. Ei funcționează foarte bine împreună. Când scriu un roman, apelez și la inginerul sau arhitectul din mine. Construcția romanelor mele totdeauna e derivată din subiect. De pildă, la Raiul găinilor, se numește fals roman de zvonuri și mistere și, de fapt, capitolele arată cum circulă zvonurile într-o mahala. Fiecare capitol se duce din casă în casă, pe urma zvonului.

În Cum să uiți o femeie, un capitol e scris la persona I, unul la persoana a III-a, iarăși unul la persoana I și tot așa. E, de fapt, cum se construiește identitatea noastră. Noi și lumea suntem două fețe ale aceleiași monede. Aparent nu se întâlnesc, dar există totuși un punct de inflexiune. M-am inspirat dintr-un obiect din topologie, care are o singură față. Este panglica Möbius. Asta e identitatea noastră. Punctul de inflexiune este un moment din viața noastră, o criză care produce răsuciri interioare. În roman, acest punct este la mijloc. În acel moment, cele două persoane se întâlnesc și fuzionează.

În Sînt o babă comunistă!, tema e cum se ia o decizie. Tensiunea acolo începe când fiica îi spune Emiliei să nu voteze cu foștii comuniști. Așa că Emilia trebuie să decidă cu cine votează. În final, ea se abține la vot. Acolo este istoria unei abțineri la vot. Romanul e construit dintr-un model cognitiv despre cum se ia o decizie, care cântărește datele obiective, care țin de realitate, cu argumentele afective, care țin de memorie. Acolo alternează discuțiile cu fiica, ancorarea în prezent, cu argumentele care vin din rememorarea trecutului: cu copilăria, cu plecarea la oraș, toate emoțiile trăite. Noi atunci când luăm o decizie punem în balanță aceste două componente.

ChatGPT, „un foarte bun scriitor prost”

Să revenim la literatura pentru copii. Trăim într-o lume în care poveștile se consumă în clipuri de 30 de secunde. Cum poate literatura pentru copii să-și păstreze vraja și autoritatea într-un univers condus de algoritmi și ecrane?

Eu cred că ecranele sunt o completare. Orice algoritm are nevoie de povești. Nu ar exista conținut pentru algoritm, dacă nu ar fi existat cărțile de până acum. Și întotdeauna vor exista povești noi. Lumea se schimbă, noi ne schimbăm și întotdeauna poveștile se reîncarnează în povești noi. Eu nu cred că tehnologia va cuceri definitiv. Virtualul, statistica și algoritmul nu pot câștiga totul, pentru că mereu avem nevoie de infuzie de imaginație.

Este ChatGPT un pericol pentru creativitatea copiilor?

Eu văd ChatGPT ca pe un foarte bun scriitor prost. El nu poate să scrie decât ce au scris și alții, să combine ce au gândit alții. Literatura lui va fi întotdeauna la mâna a doua, second hand la modul cel mai propriu. Malaxează ce au scris alții și livrează ceva. Cred că poate fi un foarte bun scriitor de romane mediocre, dar nu va scrie niciodată Idiotul. Ce poate să facă: o editură care se profilează pe o literatură de consum, să-și inventeze 2-4 scriitori virtuali….

În Albania există și un ministru virtual…

Exact, da. Și să-și facă un portofoliu de autori virtuali pe care să-i publice sistematic și să câștige bani din treaba asta. Dar nu va fi niciodată o literatură de calitate. Revenind la întrebare. Pentru copii există un pericol al pierderii răbdării. Lăsând copilul în zona prea facilă a informațiilor, ar putea ca el să-și cultive un soi de nerăbdare, o lipsă de atenție, care după aceea se vor reflecta în relația cu părinții. Dacă copilul nu-și cultivă atenția și perseverența, va avea de suferit familia în comunicarea cu el. Dincolo de imaginația și profunzimea copilului, va avea de suferit chiar echilibrul interior al familiei. Copilul trebuie îndemnat să cunoască lumea. Niciodată ChatGPT nu va oferi mirosul unei flori.

Dacă ați putea trimite un mesaj scris pe o foaie dictando către copiii care vor fi adulți peste 20 de ani, ce le-ați scrie cu stiloul de acum?

Nu renunțați niciodată la visul de acum. Țineți cu dinții de visul vostru. Dacă faci ce vor alții de la tine, în cele din urmă ajungi să fii nefericit. Țineți de dorința voastră până la capăt, cu toate riscurile și cu tot efortul. Să nu te lași înghițit de ceilalți și de planurile lor pentru tine. E important asta.