Am reținut recent o afirmație a președintelui României, Nicușor Dan, care mi se pare esențială pentru felul în care înțelegem libertatea astăzi: dreptul de a contesta autoritatea publică, inclusiv prin huiduieli, a fost câștigat cu un preț enorm, prin sutele de morți ai Revoluției din 1989. Este un adevăr care nu poate fi ignorat și care ar trebui să ne oblige la mai mult decât reacții de moment.

 Libertatea de exprimare nu este, pentru mine, un simplu reflex sau un slogan. Ea este rezultatul unei rupturi violente cu un regim care a interzis critica, opoziția și chiar gândirea liberă. Tocmai de aceea cred că exercitarea acestui drept presupune discernământ, nu doar impuls.

Acest gând a revenit cu forță în urma manifestărilor de Ziua Unirii Principatelor Române, desfășurate la Focșani și la Iași. Evenimente dedicate unui moment fondator al statului român au fost marcate de huiduieli în timpul discursurilor oficiale, de fluierături în momente solemne și de întreruperi care au depășit clar sfera contestării politice punctuale.

Privesc însă cu îngrijorare această alunecare a protestului public. Huiduielile nu mai sunt îndreptate exclusiv împotriva autorităților sau a deciziilor politice, ci ajung să vizeze imnul național, momentele de reculegere, slujba religioasă sau rugăciunea „Tatăl Nostru”. În astfel de situații, protestul își pierde ținta și sensul.

Aici simt că se produce o confuzie gravă.

 Imnul nu aparține niciunui guvern. El aparține statului și comunității. Credința și rugăciunea nu sunt instrumente ale autorității publice, ci expresii ale libertății de conștiință și ale unei tradiții spirituale care preced orice ciclu politic. A le transforma în simple obiecte ale nemulțumirii politice mi se pare nu doar nedrept, ci și lipsit de coerență civică.

 Democrația, așa cum o înțeleg, nu funcționează pe ideea că orice gest este legitim doar pentru că este posibil. Libertatea de exprimare nu înseamnă absența oricărei limite simbolice. A critica puterea este un drept fundamental, în schimb, a profana totul este o dovadă de imaturitate democratică.

 Revoluția din 1989 nu a fost o revoltă împotriva imnului, nici împotriva credinței sau a identității naționale. A fost o revoltă împotriva dictaturii, a fricii și a tăcerii impuse. Cei care au murit atunci au făcut-o pentru ca autoritatea să poată fi contestată liber, nu pentru ca spațiul public să devină un loc al disprețului generalizat.

 Ziua Unirii Principatelor Române nu este o simplă dată din calendar. Ea marchează momentul în care românii au ales să construiască împreună, să unească, nu să fragmenteze. Este un act fondator bazat pe ideea de solidaritate, nu pe anularea simbolurilor comune.


Cred că o societate democratică matură trebuie să știe să facă diferența între protest și profanare. Între spirit civic și gest gratuit ofensator. Între libertate și lipsa de măsură.

Avem dreptul să huiduim autoritățile publice atunci când greșesc. Dar cred, în același timp, că avem și responsabilitatea de a păstra respectul pentru simbolurile care nu aparțin puterii, ci ne aparțin tuturor.

Pentru că libertatea câștigată cu sânge riscă să-și piardă sensul nu atunci când este contestată, ci atunci când este folosită fără discernământ chiar de cei care o invocă.

V. Popescu