Prăbușirea turlei bisericii vechi de 500 de ani din Cehu Silvaniei nu este doar o tragedie locală și nici doar o pierdere de patrimoniu. Este încă un episod dintr-o poveste pe care o știm prea bine: lucrări publice făcute „după toate regulile”, cu avize, parafe și o armată de specialiști, dar care, în final, se dovedesc fragile, periculoase și costisitoare.

Pe hârtie, totul funcționează impecabil: proiectanți, verificatori de proiecte, diriginți de șantier, responsabili tehnici, experți atestați, avize de la instituții centrale și locale. În realitate, însă, o construcție care a rezistat cinci secole se prăbușește exact în timpul lucrărilor menite să o salveze. Fără a indica vinovați înainte de finalizarea anchetelor, rămâne o întrebare de bun-simț: dacă acesta este rezultatul unui sistem atât de stufos de control, ce anume mai controlează, de fapt?

Cazul din Sălaj nu este singular. România are o lungă listă de investiții publice în care calitatea finală nu pare să reflecte numărul de experți implicați sau sumele cheltuite: drumuri reabilitate care se degradează în câțiva ani, clădiri publice „modernizate” care necesită reparații rapide, monumente istorice care ajung mai vulnerabile după intervenții decât înainte. În paralel, facturile pentru consultanță, supervizare și expertize continuă să crească.


Problema nu pare să fie lipsa specialiștilor, ci felul în care aceștia sunt folosiți. Un sistem bazat aproape exclusiv pe externalizare, cu contracte multiple și responsabilități fragmentate, creează o zonă gri în care toți încasează mulți bani, dar nimeni nu răspunde pe deplin pentru rezultat. Fiecare își îndeplinește formal atribuțiile, dar ansamblul scapă de sub control. Iar când apare un dezastru, explicațiile se pierd între proceduri, rapoarte și „respectarea normelor”.

De aici se naște o discuție incomodă, dar necesară: nu ar fi mai eficient un număr mai mic de specialiști, angajați direct ai instituțiilor publice, cu responsabilități clare, continuitate și răspundere reală? Nu cumva ar reduce acest model risipa de fonduri și ar crește calitatea lucrărilor? Este o întrebare legitimă, mai ales într-un context în care banii publici sunt limitați, iar nevoile reale sunt uriașe.

 Poate guvernanții ar trebui să-și facă curaj să regândească acest mecanism; altfel, riscul ca astfel de dezastre să nu rămână excepții, ci să devină regula, rămâne real.
Sau, poate pentru ei este mai ușor să tai de la toți decât să economisești de la unii?

Editorial: V. Popescu