Statul român transmite de ani buni același mesaj: mai puțin cash, mai multe plăți cu cardul, mai multă transparență financiară. Numerarul este limitat, plățile mari în bani lichizi sunt plafonate, iar digitalizarea este prezentată drept direcția inevitabilă.
Problema apare atunci când cetățenii chiar își țin banii în bancă.
Dobânzile la depozite sunt impozitate cu 10%. Asta înseamnă că, la o dobândă de 5%, câștigul real scade deja la aproximativ 4,5%. Dacă adăugăm inflația medie, în 2025 de aproximativ 7,3%, rezultatul devine evident: economiile pierd valoare chiar și atunci când produc dobândă.
Un exemplu simplu arată cât de rapid se evaporă randamentul.
La economii de 10.000 de euro, o dobândă de 5% aduce 500 de euro pe an. După impozit rămân 450. Dar inflația erodează puterea de cumpărare cu aproximativ 730 de euro. Rezultatul real: o pierdere de aproape 280 de euro într-un singur an.
La 50.000 de euro economisiți, pierderea reală sare de 1.400 de euro anual. La 100.000 de euro, pierderea trece de 2.800 de euro, chiar dacă depozitul produce dobândă.
Iar taxarea nu se oprește aici.
Dacă veniturile din dobânzi depășesc aproximativ 24.300 de lei pe an, apare și contribuția la sănătate(CASS), de 2.430 de lei. Pragul este atins relativ ușor: la o dobândă de 5%, înseamnă economii de aproximativ 97.000 de euro.
Paradoxul fiscal apare imediat. Dacă dobânda este de 24.000 de lei, nu se plătește CASS. Dacă urcă la 24.300 de lei, apare brusc o taxă de 2.430 de lei. Cu alte cuvinte, 300 de lei în plus la dobândă pot genera o taxă de peste 2.400 de lei.
La toate acestea se adaugă comisioanele bancare și realitatea economică simplă: inflația mănâncă mai mult decât produce dobânda.
În timp ce statul limitează numerarul și împinge populația spre sistemul bancar, economisirea ajunge să fie taxată în mai multe etape: impozit, posibil CASS, comisioane și inflație.
De aici apare întrebarea care începe să circule tot mai des: dacă statul vrea bani în bănci, de ce face economisirea atât de costisitoare?
